„Aviația te învață ceva foarte important: aroganța tinde să te pălmuiască frecvent”
„Aviația te învață ceva foarte important: aroganța tinde să te pălmuiască frecvent”
Interviu cu astronautul american Richard N. Richards.
Născut în 1946, americanul Richard N. Richards a fost pilot de încercare, cu peste 5.300 de ore de zbor pe 16 tipuri diferite de avioane, în special de pe portavioane, și astronaut NASA, călătorind în spațiu de patru ori, în anii '80 și '90, la bordul navetelor spațiale Columbia și Discovery. A petrecut în spațiu 33 zile, 21 ore, 32 minute. În prima misiune, august 1989, a fost pilotul navetei Columbia, iar în celelalte trei misiuni (1990, 1992, 1994) a fost comandant. În 1997, a fost managerul celei de-a doua misiuni de reparare a telescopului spațial Hubble, pe care a coordonat-o de la sol.
Pentru numai 20 de lei pe lună (5$) - ori un abonament anual de 124 de lei (30$), redus cu 50% - poți citi zeci de astfel de articole originale și bine documentate pe lună/și câteva sute pe an.
Sau te poți abona doar la ediția gratuită săptămânală cu cele mai importante știri din domeniu, completând adresa de email și bifând „none” în lista de opțiuni de plată.
Vasile Decu: Te-ai născut în paradis (Key West, Florida), dar iubești să schiezi...
Richard Richards: Da, e o pasiune polară. Dar e ușor de explicat. Tatăl meu era staționat pe atunci în Key West pentru că era militar în flota americană de submarine iar pe insulă era atunci o bază de submarine. Acolo a cunoscut-o pe mama mea, apoi am apărut și eu. Dar după aceea a fost transferat în Virginia, așa că nu am copilărit prea mult în Kew West. Dar sunt oficial un „conch”, așa cum sunt denumiți cei născuți pe insulă, și mă bucur mult de fiecare dată când apuc să vizitez această parte hedonistică a Americii.
Ești descris drept un pilot al naibii de bun. Ai testat numeroase tipuri de avioane și le-ai aterizat pe portavioane. Ce motivează pe cineva să îmbrățișeze riscul și să caute astfel de situații periculoase?
Cred că e în natura umană să facem asta - a majorității dintre noi. Când pilotezi un anumit tip de avion și te bucuri de experiență, vrei apoi să te provoci făcând următorul lucru, și tot așa. Așa că pentru mine a fost o decizie foarte ușoară, după ce am petrecut peste un deceniu zburând cu avioanele Marinei pe portavioane, să-mi doresc să zbor și cu cel mai exotic tip de avion de mare performanță pe care-l avea NASA atunci, adică navetele spațiale. Oricine din profesia mea și-ar fi dorit să aibă experiența asta. Nu m-am gândit prea mult la celebrul „the right stuff”, ci doar la provocarea de a participa la un tip de zbor atât de diferit, pentru o organizație cu care crescusem de mic, de care eram desigur foarte mândru, ca american. Așa că a fost ceva natural pentru mine să vreau să zbor cu această mașinărie grozavă și să fiu o parte din NASA. Am avut multă competiție, căci toți colegii mei voiau job-ul ăsta, dar am fost norocos să fiu unul dintre cei selectați.
Ai menționat competiția puternică. Asta face dintr-un astronaut un individ alfa în profesia lui. Mediul e dificil, ambiția este uriașă; cât de periculos este să devii arogant?
Aviația te învață ceva foarte important: aroganța tinde să te pălmuiască frecvent. Iar când zbori de pe portavioane, aroganța ține doar până la următoarea apuntare. Dacă nu ești atent, primești o lecție dură că nu ești atât de bun precum crezi și că trebuie să-ți ții sub control emoțiile. Este bine să afișezi competență, dar nu-i niciodată ok să afișezi aroganță. Mai ales dacă vrei să ai și prieteni în escadron. Cred că am avut parte de un mediu foarte bun pe portavioane, unde să obțin maturitatea necesară, așa că atunci când am ajuns la NASA am întâlnit oameni care atinseseră și ei această maturitate în viețile lor profesionale și nu mi-a fost greu să mă adaptez. Și cred că NASA căuta tocmai genul ăsta de maturitate în procesul lor de selecție. Nu mai angajau aventurieri, indivizi de tip Buck Rogers, ci erau interesați de oameni care puteau avea încredere în abilitățile lor, dar care se și puteau integra într-o echipă mai mare.
Avem misiuni de șase luni pe orbită și plănuim să plecăm și spre Marte. Abilitățile psihologice ale astronauților devin tot mai importante.
Exact. Și este important să înțelegem această psihologie. De fiecare dată când am zburat în spațiu, am avut o echipă la sol, una fantastic de bună, iar o parte importantă a pregătirii pentru spațiu este să înțelegi abilitățile lor și unde sunt mai buni decât tine, ca atunci când apare ceva să cauți și să accepți imediat sfaturile de la controlul misiunii, pentru că ei sunt într-o poziție mai bună să analizeze ce se întâmplă și să-ți ofere ajutorul de care ai nevoie. Alteori, apăreau unele situații în care astronautul de la bordul navei avea o percepție și o perspectivă mai bună și, datorită antrenamentelor noastre comune, cei de la sol știau că suntem în cea mai bună poziție să luăm acele decizii. Va deveni și mai important să te asiguri că aceste relații sunt înțelese foarte bine, mai ales dacă vrem să mergem pe Marte. Gândește-te doar la diferența de timp din comunicații (probabil ați văzut cu toții filmul Marțianul). Va deveni tot mai important ca astronauții să ia decizii singuri, în principal din cauza duratei comunicațiilor, iar controlul misiunii nu-i va mai putea ajuta atât de mult, mai ales în situații critice. Va trebui să facem antrenamente cu totul noi pentru aceste echipaje.
Cum îți administrezi frica? În afara cazului în care ești un psihopat funcțional, cum putem învăța să ne controlăm această emoție, una dintre cele mai puternice?
Gândește-te la soldați. Este complet nenatural pentru un soldat să alerge către cineva care trage în el, dar o face, în special datorită antrenamentului și a încrederii pe care ți-o oferă. Și poate vrea să-și și ajute colegii - căci face parte dintr-o echipă. În mod similar, chiar dacă nu trăgea nimeni în noi în navetele spațiale, știam că este periculos, că ne pregăteam să dezlănțuim o cantitate uriașă de energie pe rampa de lansare și, dacă cumva energia aia ar fi fost direcționată greșit, am fi avut o zi tare proastă. Dar lucram într-o echipă mare pentru a trece prin toate problemele posibile pe care le-am fi putut avea cu nava înainte de lansare. Toată lumea era implicată în decizii, inclusiv noi, astronauții. Nu orice problemă poate fi rezolvată, dar fiecare problemă trebuie administrată și toată lumea trebuie să fie mulțumită că s-a făcut tot posibilul și că riscurile sunt acceptabile pentru a zbura. Am fost pe rampa de lansare de patru ori și am avut încredere în echipa de la sol și în echipajul meu. Știam cu toții riscurile, dar aveam multă încredere unul în celălalt și știam că ne vom ajuta pentru a avea un zbor de succes, ca să ne întoarcem cu toții la familiile noastre.
Pericolul este acolo mereu, pe fundal. Ai pierdut destui prieteni...
Da... Prima mea misiune ar fi trebuit să fie misiunea 61E, care nu apare pe CV-ul meu, dar eram programați să fim lansați în martie 1986. Iar lansarea dinaintea noastră era a navetei spațiale Challenger, care a explodat... Am fost martori. Și ar fi trebuit să zbor prima dată la șase săptămâni după ce a explodat Challenger. Desigur, nu am mai zburat atunci, am rămas la sol pentru trei ani, timp în care NASA a introdus peste 300 de reguli noi de siguranță înainte să decidă că putem zbura din nou. Apoi a venit dezastrul navetei Columbia... Puțini oameni au prevăzut asta. Privisem mult timp cum spuma se desprinde de pe rezervorul extern și n-am făcut nimic. Este un exemplu clasic despre cum oamenii se pot obișnui cu o anomalie și relaxa, crezând că au înțeles-o, când de fapt era un pericol grav, neînțeles și subestimat. Și ne-a costat pierderea Columbiei și a echipajului ei. Este un exemplu de aroganță inadvertentă, crezând că am înțeles ceva și ignorându-l drept ceva normal, când nu era nici pe departe normal... A fost o nouă lecție învățată în acest mediu dur în care zburăm. Sunt suficiente câteva lucruri mici ca să ți se întâmple lucruri rele.
Deci nu trebuie să ignori nicio alarmă.
Nu, în niciun caz! Dacă ceva ți se pare normal, mai uită-te o dată!
Am avut norocul să admir naveta Atlantis, în muzeul din Cape Canaveral. E o creație minunată!
Eu afirm că este o piesă de artă! Așa o descriu mereu. Și acum mă uit la fotografii, cu navetele în seara dinaintea lansării, când structurile de suport care le protejau de furtuni erau deschise iar navetele erau luminate de xenoane... Ce priveliște! De fiecare dată mi s-a tăiat răsuflarea când le-am văzut, până la ultimul zbor, în misiunea STS 134. Nu cred că vom mai construi ceva la fel vreodată (râde).
Cât de confortabilă este? Colegii de azi zboară cu Soyuzul...
Comparativ cu vehiculele americane anterioare, aveam la dispoziție un spațiu uriaș. cele două punți aveau vreo 70 de metri cubi pentru locuit. Desigur, eram 7 astronauți la bord și poate suna că-i puțin. Dar, comparativ cu astronauții Apollo, este uriaș. Ei s-au dus până la Lună și înapoi într-un modul de 6-8 metri cubi, cu trei oameni, deci din acest punct de vedere noi aveam mult spațiu la dispoziție.
Navetele au fost unele dintre cele mai complexe mașinării construite, și nu prea ieftine, deși scopul inițial era refolosirea...
Dar am învățat atât de multe de la ele! Și, cândva, cineva va construi un vehicul reutilizabil care să fie și eficient în costuri. Știu că SpaceX investește mult timp făcând aceste aterizări verticale în mijlocul oceanului, pe o platformă plutitoare în mijlocul valurilor. Și se pare că încearcă să se plaseze într-o poziție de a încerca să facă rachetele reutilizabile, nu de unică folosință, ca acum. Trebuie să-mi scot pălăria în fața lor, căci nu au renunțat după primele trei sau patru eșecuri și par să fi depășit unele bariere tehnice. Sper că este un pas înainte către refolosire, căci, cu siguranță, conceptul este corect. Navetele spațiale erau reutilizabile, dar erau foarte, foarte complexe. Din cauza asta, precum și pentru că erau operate de oameni, și că am pierdut Challenger-ul, NASA a devenit foarte conservatoare - așa cum trebuia - și a vrut să se asigure că vehiculul era într-o stare absolut perfectă atunci când zbura din nou. Rezultatul a fost că am avut lansări mai sigure, dar și că am zburat mai rar decât plănuisem inițial, la cu totul alte costuri. Dar aveau totuși o capabilitate unică în lume în privința masei și volumului pe care le puteau duce pe orbită. Nu am fi putut construi Stația Spațială Internațională fără navetele spațiale. Dar când ultima piesă din ISS a fost montată, misiunea navetelor s-a terminat și au intrat în cărțile de istorie. Cândva, cineva va construi o altă navă reutilizabilă și sper că unele dintre lecțiile pe care le-am învățat cu navetele spațiale vor ajuta în acest proces.
Hubble a împlinit câteva decenii pe orbită. Ai contribuit la succesul său.
Da, am fost managerul celei de-a doua misiuni către Hubble. După ce am părăsit biroul astronauților, știam că nu voiam să plec de tot din programul navetelor spațiale iar ei știau că aveau nevoie de oameni pentru misiunile repetate de reparații și mentenanță a telescopului spațial Hubble. Am fost selectat ca manager de misiune pentru cea de-a doua misiune către Hubble, STS-82. Treaba mea era să coordonez și să intermediez relațiile dintre echipa de operațiuni, adică astronauții de pe orbită, și centrul de control al misiunii din Houston, unde erau oameni esențiali pentru reparațiile de pe Hubble, precum și cu oamenii care se ocupau de sarcina utilă de pe navetă (payload), cei care construiau componentele care erau transportate de navetă și care prioritizau ordinea instalării lor. Dacă se întâmpla ceva în timpul misiunii, în loc de multe voci, ai una generală, care vorbește cu toți ceilalți. Managerul misiunii este cel care sortează lista de priorități venită de la specialiști și oameni de știință și de cei din echipa de operațiuni. Cei responsabili cu telescopul cereau Soarele și Luna, desigur, căci era singura lor șansă de a repara și îmbunătății Hubble, iar echipa de operațiuni știa că puteai face doar un anumit număr de lucruri într-un timp dat. Așa că trebuia găsit un teren comun iar eu eram acolo ca să ajut acest proces. Din fericire pentru mine, era a doua misiune către Hubble, așa că echipa de la Goddard Spaceflight Center, care administrează telescopul spațial Hubble, era deja familiarizată cu echipa de operațiuni din Houston, așa că mi-a fost mai ușor, ca manager de misiune.
Deci nu au fost certuri?
Nu. Nu grave, adică (râde). Am avut câteva mai mici, dar nu a fost nimic demn de publicat în ziare.
După o experiență atât de mare ca pilot, cum vezi evoluția dronelor?
Nimeni nu vrea, mai ales din partea militară, să riște piloții, când dronele pot fi prima opțiune.
Dar pilotul este un instrument grozav.
Da, și vor fi în continuare oameni la manșă. Ai nevoie de piloți atunci când apar probleme și lucrurile se întâmplă în timp real, în situații foarte rapide. Încă nu există un computer care să facă acele decizii atât de repede. Oamenii încă au abilitatea asta. La fel și în zborurile spațiale. 95% din zborul cu naveta a însemnat să introduc comenzi în computer, spunându-i ce să facă, apoi computerul executa comenzile. Era un rol potrivit pentru un om, să ghideze, mai mult decât să acționeze direct, cu mâinile lui. Iar dacă se întâmpla ceva greșit, știam exact cum să reconfigurăm lucrurile, ca să ne întoarcem într-o situație bună. Singura excepție era aterizarea. Toate cele 134 de aterizări ale navetelor spațiale au fost făcute manual de către pilotul de la bord. Aveam un sistem automatizat de aterizare și am fi putut să-l activăm, dar am discutat subiectul ăsta foarte bine și am decis să aterizăm manual. Performanțele umane încep să crească rapid cu cât te apropii de sol și tot atunci apar turbulențele, rafalele de vânt neprevăzute și agitația atmosferică, așa că am luat decizia că e mai bine ca pilotul să controleze aterizarea complet în ultimele două minute, decât să fie nevoit să intervină în ultima secundă, după ce a fost „decuplat” de navetă până în acel moment. A fost unul dintre cazurile în care omul era mai bun decât capacitățile tehnice pe care le aveam la dispoziție pe navetă. Dar poate că pe viitoarele navete spațiale computerele vor fi atât de bune, că nu va mai fi nevoie de intervenția umană.
Unele voci din aviație, mai ales din cea comercială, spun că avioanele sunt „prea bune”, că piloții se bazează prea mult pe computere și că își pierd abilitățile de zbor.
Trebuie să fiu de acord, căci am văzut accidente aviatice, precum Asiana 214, din San Francisco, când nu s-au confruntat cu vreme dificilă, era senin și pista era clar în fața lor, dar tot au ratat aterizarea, poate pentru că se bazau prea mult pe automatizare, uitând să piloteze avionul. Da, cred că acesta este un pericol, iar aviația are de-a face cu ciclul ăsta, în care o perioadă acceptă o anumită stare de fapt, apoi se întâmplă câte un eveniment traumatizant, iar oamenii fac brusc un pas în spate și spun „La ce ne gândeam?!” Ceea ce credeam că e bine se dovedește incorect, așa că trebuie să schimbăm lucrurile ca să eliminăm posibilitatea respectivului scenariu. Cred că există o dezbatere sănătoasă acum despre automatizare și timpul petrecut în simulatoare, spre deosebire de experiența reală de zbor.
Musk a anunțat că vrea să trimită un Dragon pe Marte. În plus, lucrează acum cu NASA pentru zboruri cu echipaj uman echipaj uman. Te-ai întoarce în spațiu cu SpaceX?
Cu siguranță! Nu am nicio rezervă. Musk are mulți oameni talentați din industria aerospațială, mulți care au lucrat la NASA, așa că nu am niciun dubiu că SpaceX are capacitățile tehnice de a construi aceste vehicule. Dar, dacă ar fi acum în cameră cu noi, singurul lucru pe care i l-aș spune lui Musk drept avertisment ar fi să nu uite că și NASA credea uneori că știa tot ce trebuie despre navetele spațiale, dar în cel de-al 26-lea zbor a descoperit că nu o înțelege cum trebuie. Așa că trebuie să rămână umil în așteptările față de vehicul și să fie atent, mai ales cu vehiculele cu echipaj uman, căci probabil are o singură șansă să facă asta. Un accident care costă vieți este cu mult mai diferit decât unul în care o capsulă goală cade în ocean. Așa că trebuie să rămână umil și să se asigure că respectă toți pașii necesari. După precizarea asta însă, revin și spun că eu cred că SpaceX are cu siguranță abilitatea de a trimite oameni pe orbită și, dacă aș fi un astronaut astăzi, aș insista să intru în acest proiect și „as intra în pat” cu domnul Musk și cu toată organizația lui, ca atunci când pun piciorul în Dragon să îl știu la fel de bine cum știam naveta spațială atunci când am ajuns să zbor cu ea.
De ce ți-e dor în spațiu?
E ușor: de plutire și de priveliște. Îmi plăcea foarte mult să mă uit la Pământ iar când nu făceam asta îmi plăcea să plutesc prin navetă - chiar dacă nu era un spațiu prea mare. Pe ISS ai zeci și zeci de metri cubi, eu aveam mult mai puțin, dar tot nu mă săturam să-mi exersez abilitățile de zbor. Și uitându-mă pe geam, știam că sunt doar câteva sute de oameni care au zburat în spațiu. Deci aveam o priveliște rară. Este în continuare un club mic iar eu eram unul dintre ei, așa că trebuia să apreciez fiecare minut liber în care mă puteam uita la planetă.
Cum te-a afectat celebrul efect de panoramă?
Este real. Dar vreau să răspund la întrebarea asta cu experiența altui astronaut. Acum câțiva ani, am ascultat un discurs al unuia dintre astronauții Apollo. Fuseseră pe Lună, își făcuseră misiunea iar acum se întorceau către Pământ. Abia plecaseră și era unul dintre acele momente când puteai pune degetul pe Pământ și să-l ascunzi. Unul dintre ei a zis că „Uită-te la el, cât de mic e Pământul, suntem nimic aici, în toată această beznă, suntem un mic punct de praf”. Dar altul i-a răspuns: „Dar este singurul lucru viu, tot ce putem vedea. Tocmai am petrecut o săptămână pe un obiect mort, iar acum ne întoarcem către singurul loc viu de care știm în tot sistemul solar.” Epifania lui mi s-a părut una foarte potrivită. În timp ce trebuia să aibă grijă de nava lui ca să se întoarcă în siguranță, a văzut Pământul și și-a schimbat viziunea asupra lui - a văzut planeta drept tot o navă cosmică, de care trebuie să aibă grijă, așa că de atunci le spune asta oamenilor. Dar eu nu am reușit să văd Pământul așa de mic. Îi înțeleg mesajul, dar nu am avut senzația aceea.
Vânezi acum ca turist locurile pe care le-ai văzut de pe orbită?
Am zburat cu naveta vara peste emisfera nordică și două dintre locurile mele preferate erau Alaska și Columbia Britanică. Aerul și apa păreau mai curate acolo decât oriunde altundeva. Imediat ce treceam spre sud, dincolo de granița dintre Canada și America, apărea un fel de ceață în aer, nu știam dacă este poluare ori doar praf, din cauza inversiunilor care apar vara. La fel și în Europa. Dar era o zonă pe care o vedeam mereu clar și mi se părea foarte frumoasă: Marea Egee. Insulele grecești erau frumoase de fiecare dată! Și de sus, și de jos, acum.
Pentru numai 20 de lei pe lună (5$) - ori un abonament anual de 124 de lei (30$), redus cu 50% - poți citi zeci de astfel de articole originale și bine documentate pe lună/și câteva sute pe an.
Sau te poți abona doar la ediția gratuită săptămânală cu cele mai importante știri din domeniu, completând adresa de email și bifând „none” în lista de opțiuni de plată.
(Interviu publicat în numărul 2 al revistei Exploratori Moderni-SPACE, din iunie-iulie 2016.)
